Aveți idee, IPOCRIȚILOR, câte Sorine și câți Sorini sunt în România? Și nu sunt la fel de fericiți…

Nu vreau să mă pronunț asupra cazului fetiței disputate, la acest moment, de cele două familii. Una de pe meleaguri mioritice, alta de pe cele americane, dar cu rădăcini tot în România.

Nu doresc nici să cataloghez maniera  în care a acționat madam procuror, atunci când, cu o abnegație demnă de fapte mai bune, târâia o fetiță de opt ani pe trotuar.

Nu intenționez să emit judecăți de valoare în privința locului în care ar trebui să își petreacă viața o fată abandonată de mama naturală, crescută de o asistentă maternală și adoptată de o femeie pe care abia dacă o cunoaște.

Despre toate acestea, dar și despre alte vrute și… nevrute, au tocat, preț de câteva zile, înțelepții neamului. De la politicieni , la polițiști, de la procurori la avocați, de la specialiști în asistență socială la ziariști. De peste tot, la toate posturile, cu te miri ce argumente.

Vreau doar să îi întreb pe toți ipocriții care au sărit de poponețe  în sus,  după ce acest caz a ajuns în atenția opinie publice, dacă au măcar habar câte Sorine sunt în România? Și, ca să ne înțelegem foarte bine de la bun început, nu la fel de fericite ( iertată-mi fie aprecierea) precum Sorina! Știu că nu puțini vor fi cei care se vor declara oripilați de afirmația mea, dar mi-o asum.

Fericită pentru că, în cazul  Sorinei, există două familii care o doresc. Nu comentez motivele acestora, așa cum  le-au întors pe toate fețele înțelepții neamului,  dar nu pot să nu întreb cohorta de ipocriți dacă are habar câte Sorine sau Sorini există în România.

Eu știu că sunt. Mulți. Declarați, deja, greu de adoptat. Din varii motive. Cu predilecție cele legate de vârstă sau etnie. Da, acesta este adevărul pe care puțini dintre ipocriții indignați îl recunosc. Este dureros, dar foarte adevărat: românul înfiază, în 99% dintre cazuri, băiețel ( fie și fată până la urmă) până la șase (6)  luni, blond și cu ochii albaștri. Ce mai contează că viitoarea mamă și viitorul tată sunt bruneți cu ochi căprui! Românul nu adoptă un copil de peste 4 -5 ani, brunet sau, ferească Domnul, cu ceva probleme de sănătate. Iar cei de peste 10 ani nu au nici o șansă, în privința unei familii dispuse să îi ia acasă.

 Pentru ei, cea mai bună soluție este adopția internațională. Cea care, de la baroana Nicholson încoace, a fost  privită cu suspiciune în afara granițelor și cu multă ipocrizie înlăuntrul lor.

Pe baza aiurelii conform căreia nu ne dăm copiii că îi iau pentru trafic de organe, așa după cum remarc că se spune și în cazul Sorinei, am acceptat  să punem opreliști adopție internaționale.  Și acum, când se face vorbire despre una, în care principalii vinovați sunt reprezentanții statului român, preferăm să aruncăm cu noroi în această procedură, răspândind   în spațiul public mizerii precum cea cu transplantul de rinichi de care ar avea nevoie unul dintre micuții familiei adaptatoare.

Sincer, nu credeam că voi mai auzi în anul 2019, aberațiile care mi-au ajuns la urechi cu mai bine de 20  de ani în urmă. Atunci când am avut privilegiul de a lucra în cadrul unei organizații non guvernamentale din SUA, specializată în servicii sociale oferite copiilor. Organizație care avea, printre alte programe, și pe cel de adopții internaționale. Acolo unde am fost și eu.

Acolo unde Cristian, un băiat de 10 ani diagnosticat cu HIV SIDA, a fost adoptat de familia unui soldat american venit la Constanța în misiune militară. Acolo unde Daniela, de  9 ani, bolnavă de o formă rară și gravă a hepatitei, a fost înfiată de o familie din California. Familie care mai avea patru copii, iar pentru ca Daniela să fie aproape de cea mai bună clinică specializată în genul acesta de afecțiuni s-a mutat în Oregon. Sper că nimeni nu este atât de tâmpit încât să creadă, fie și o secundă , că cineva ar fi adoptat acești copii pentru trafic de organe. Și știu, cu certitudine,  așa cum sunt convinsă și acum, că nimeni din România nu ar adopta copii cu astfel de probleme.

Acolo de unde Cătălin, în vârstă de doi ani, asupra căruia exista suspiciunea de autism, dar se spera că este doar retard de instituție pentru că se dădea, aproape permanent, cu capul de pătuț, nu interacționa cu personalul și nu se uita în ochii cuiva,  a  ajuns în Texas, chiar dacă diagnosticul a fost implacabil: autism . Acolo de unde Florian,  rezultatul nedorit și abandonat al unei relații dintre o domnișoară de Poarta 1 ( cei mai în vârstă știu ce înseamnă acest lucru) și un marinar nigerian, a ajuns la New York. Adoptat fiind de o familie de americani. Înalți, cu părul blond și drept, bașca ochi albaștri bașca. Iar Florian,  la cei 11 ani,  era scund, mulatru, cu părul creț și ochii tăciune.

Pot să bag mâna în foc, așa cum am băgat-o și atunci, că nici Cătălin, nici Florian nu și-ar fi găsit o familiei în țară. 

Spun asta pentru că toți, Cristian, Daniela, Cătălin și Florian erau declarați adoptabili, cu consimțământ de la familii și toți au fost prezentați , initial, familiilor de români dornice  să înfieze. 

Nu vreau să vă reproduc reacțiile românașilor și româncuțelor cărora le erau prezentați cei patru. Și mulți asemenea lor.

Sunt aproape sigură, în fapt sunt convinsă pentru că m-am interest,  că și acum datele problemei sunt aceleași în cazul unui Cristian, Daniela, Cătălin sau Florian. Sau alții, indiferent cum se numesc, ce etnie sunt, ce culoare au pielea, de ce afecțiuni suferă sau ce vârstă au.  

Pentru că , ne place au ba, recunoaștem sau nu, ei există. Iar noi, ne facem că nu îi vedem sau, și mai grav, ne aducem aminte că există doar atunci când un caz, precum cel al Sorinei, ajunge în atenția opiniei publice. Un caz fericit, în opinia mea, chiar dacă ipocriții  vor da ochii peste cap, oripilați fiind de această afirmație.

Pentru Sorina se bat două familii. De Cristianii, Danielele, Cătălinii sau Florianii din 2019, teamă îmi este   că nu-i pasă cuiva… 

PS.

ONG-ul despre care am făcut scriere este “Holt Internațional” , președintă de  onoare fiind Hillary Rodham Clinton. Vă salut și vă mulțumesc pentru tot ce am învățat de la voi, Kelly, Dean, Livia, Nina, Despina, Dana. Oriunde vă aflați, rămâneți în sufletul meu.  

Măriuca ANDRONE

 

CATEGORIES
TAGS
Share This

COMMENTS

Wordpress (0)
Disqus (0 )